e 7. pana 8 poate sa respire. ii dau un sentiment prea placut orele in care Ea nu se gandeste la el.
il oboseste. zilnic, ii trimite din celalalt colt al lumii un sac de pietre de moara tavalite prin zahar. dulcegarii grele.
nu zice niciodata nimic, dar el stie; ii simte energia scarboasa care il iubeste din ce in ce mai mult pe zi ce trece.
pentru prima data se gandeste cat timp a pierdut iubind o ceatura indiferenta. s-a criticat pentru un nimic. acum e invers, dar nu mai e nimic, doar repulsie.

sta la trei mese distanta, asteapta sa se sune.
sta pe un scaun de aluminiu prea putin comfortabil, intr-o sala inca plina de agitatia de acu' 10 minute, cand o oarecare multime enerva. acum e aproape gol.
se uita la copacii din vechea curte burgheza. vor sa fuga in miscandu-se haotic in ploaie, obligati de vant. un vant venit tocmai din Brest cu o furie poseidonica. trunchiurile lor batrane care brusc se despart in crengi goale, slabe, par a incerca sa se zmulga din pamant. le-au ajuns sutele de ani petrecuti in acelasi metru patrat. unde sa mearga? peste tot e aceeasi cocina. "intr-o zi, cineva o sa va taie. nu o sa puteti iesi niciodata din pamant" ii scapa un gand. "si daca iesiti, o sa fiti...dezradacinati."
in sala nu exista pereti. doar stalpi si sticla. totusi, niciodata nu ajunge soarele inauntru.
mereu miroase a alge. a scoici putrede. probabil vine din canalizarea WC-urilor, putoarea. e exact langa usa cafeteriei.